Să presupunem că avem o mămică cu salariul brut de 1000 lei. Rezultă un salariu net de 741 lei. Ca o simplă observație, sunt foarte multe astfel de salarii în România. Să presupunem că a noastră mămică a cotizat vreme de 10 ani la bugetul național, prin impozite și contribuții specifice, ceea ce ne-ar duce la o vârstă biologică în jur de 28-29 ani.

Calculul propriu-zis

La 1000 lei salariu brut, ce ne intereseaza este partea de impozite și taxe după cum urmează:
CAS individual 10.5 % – 105 lei
Asigurări de sănătate 5.5 % – 55 lei
Impozit pe salariu 94 lei – dar acesta se folosește pentru întreținerea statului, programe naționale de dezvoltare, etc. Pensia nu am mai treecut-o fiindcă este un fond cu scopuri destul de precise.

Din calculul de mai sus rezultă 160 lei lunari (105+55) care trebuie să acopere o istorie de 10 ani de servicii medicale gratuite sau compensate (spital, medic familie, medicamente), concedii medicale, precum și celebra INDEMNIZAȚIA DE CREȘTERE COPIL.

160 lei/lună x 12 luni /an x 10 ani = 19200 RON

Nota: pt ușurința calcului, am considerat un salariu liniar de 1000 lei și același nivel al contribuțiilor în cei 10 ani.
Ajutor actual pt mămici:

24 luni x 85% x 1000 lei =  20400 lei.

Mă opresc?
Pe sistemul actual de plăți, la 1000 ron brut, îți trebuie mai mult de 10 ani de contribuții NUMAI PENTRU A PRIMI INDEMNIZAȚIA DE CREȘTERE A COPIILOR. Considerăm cazul fericit în care angajatul nu a fost bolnav niciodată, nu a beneficiat de servicii medicale și medicamente gratuite /compensate.

Același calcul cu un salariu brut de 4000 lei, pt a distruge și mitul salariilor mari.
Impozite 10 ani – 660 x 12 x 10 = 79200 lei
Indemnizație: 24 x 85% x 4000 = 81600 lei

Observăm că pentru salarii ce depășesc minimul pe economie (mai precis acolo unde se acordă cei 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni), cheltuielile aferente indemnizației pentru creșterea copilului vor depăși întotdeauna suma contribuțiilor.

Ok, care ar fi nivelul ipotetic pentru care indemnizația ar fi acoperită de contribuțiile lunare, considerând că angajatul nu a beneficiat de alte servicii medicale în toată această perioadă?

La fel, considerăm un același nivel al salariilor și taxelor, notăm cu “S” salariul brut și cu “LC” luni-contribuții – adică câte luni a contribuit mămica.

16%S x LC = 85%S x 24

În stânga am adunat 10,5% CAS individual și 5.5% asigurări sănătate și am obținut 16, am înmulțit cu salariul brut și am determinat suma lunară cu care se contribuie. Suma totală până la obținerea indemnizației specifice se obține înmulțind suma lunară cu numărul de luni de contribuții. În dreapta egalității, avem cheltuielile actuale cu indemnizația. Procent din salariul brut, timp de 24 luni.

LC = 24 x 0,85S / 0,16S =  127 luni adică mai bine de 10 ani jumătate!

Rezumând, indemnizația pentru creșterea copilului plătită de stat este acoperită pentru mămicile cu cel puțin 10,5 ani de contribuții, considerând că acestea nu au beneficiat de alte servicii medicale gratuite sau compensate în toată această perioadă și indiferent de salariu!  Total ipotetic și aplicabil pentru mămici de cel puțin 29 ani.

Pe sistemul actual, să presupunem că reducem durata ajutorului la 12 luni. Ajungem undeva că începând cu al șaselea an de contribuții sistemul ar permite plata indemnizației, repet, în condițiile unor mămici perfect sănătoase. Un sistem nesustenabil, dar cu costuri suplimentare mult mai mici pentru stat.

Problemele sistemului

• contribuții scăzute – foarte multe mămici muncesc fix 1 an pentru a obține acest ajutor, fiindcă obiectivul principal este nașterea unui copil; în realitate, situația este mult mai gravă față de ce am arătat mai sus, fiindcă sunt puține mămici cu cel puțin 5 ani de contribuții – acest lucru se vede pe străzi.
• regula mediei veniturilor din ultimele 12 luni – dacă te înțelegi cu patronul, îți mărești artificial salariul măcar pentru 8 luni, suportând diferența de taxe (pe firmă și individual) din buzunarul propriu, astfel încât atunci când ajungi mămică să primești un ajutor mult mai mare.
• 24 luni de cotizație, ce implică cheltuieli nesustenabile pentru stat de până la cel puțin 15 ani de contribuții neîntrerupte (oarecum la limita biologică acceptată de către medici pentru nașterea în siguranță)

Rezolvarea problemei

• 12 luni de acordare ajutor doar pentru mămicile care au contribuit cel puțin 3 ani la sistemul de asigurări (calculasem mai sus minim 5 ani …)
• 6 luni pentru mămicile care au cel puțin 1 an contribuție dar sub 3
• 3 luni pentru mămicile care nu au contribuit sau au contribuit sub 12 luni
• 600 lei sau 85% din media tuturor veniturilor în calitate de contribuabil – se alege cuantumul mai mare

Și în cazurile de mai sus, cheltuielile statului depășesc contribuțiile strânse, însă efortul suplimentar ce trebuie făcut de bugetul național este mult mai ușor de acoperit din alte taxe și impozite.

România ar trebui să înțeleagă că era învățământului gratuit, a serviciilor medicale gratuite, a unor sumedenii de ajutoare și pomeni electorale, a unor drepturi bănești ce depășesc de departe propria contribuție a cam apus. Pur și simplu, nu putem continua așa.

Cele scrise mai sus reprezintă o situație teoretică, deoarece în calcule mai apare un element – contribuțiile angajatorilor, mai mari decât ale angajaților pentru același salariu plătit. Teoretic, dacă toți angajatorii și-ar plăti contribuțiile specifice, numărul de luni și ani din simularea de mai sus ar fi undeva la jumătate, însă trebuie avut în evdere că există mari restanțe la plata contribuțiilor specifice din partea angajatorilor, că avem un sistem medical extrem de încărcat cu cheltuieli, că avem numeroase programe sociale și de sănătate ce trebuiesc finanțate (medicamente, boli cronice, funcționare spitale, etc.). Oricum, chiar și adunând contribuțiile strânse din partea angajatorilor, cei 10,5 ani probabil vor însemna tot atât.

Simularea a avut doar rolul de a demitiza limbajul de lemn numit am plătit ani de zile taxe și impozite.

Agitația ultimei săptămâni m-a marcat teribil. Încerc să îmi dau seama dacă măsurile răului cel mai mic sunt corecte, suficiente sau măcar la timp. Astăzi, vom discuta despre mame, copii și alocații.
În acest moment, mămicile primesc o sumă numită ajutor entru trusou, altfel spus un rând de țoale pentru copil. Asta trebuie să dipară. România este prea săracă pentru așa ceva. Ajutorul bănesc trebuie menținut – 600 lei (salariul minim de la privat) sau 85% din media ultimelor 12 salarii lunare, pentru a recompensa mamele care au contribuit cu impozite mult mai mari la bugetul național și a stimula nașterea și creșterea copiilor oamenilor responsabili. Însă:

- de la 24 luni, acest ajutor ar trebui acordat cel mult 18 luni, mai corect 12 luni
- pentru mamele care nu au contribuit cu nici măcar 1 leu la bugetul de stat, ajutorul minim de 600 lei să se acorde 6 luni, și aici ar intra puștoaicele imbecile de 18-19 ani care produc copii fără a avea cu ce să îi crească ca și maimuțele ciocolatii – rromii.
Cum Băsescu a vrut soluții, iată una din ele.

Am făcut un calcul şi am determinat că un muncitor român plătit la salariul minim costă 1,95 dolari pe oră, în timp ce tunisianul costă 0,9 dolari per oră. Diferenţa vine de la salariul minim (155 dolari în Tunisia, 192 dolari în România, taxele legale – CAS, pensie, etc. – duble în România, timpul legal de muncă – 48 ore în Tunisia per săptămână, 40 ore în România). Aş mai spune că salariul minim în Vietnam este 25 dolari pe lună. Dacă realizezi afaceri ce presupun multă manoperă, puţină minte şi rulaj ce necesită plimbarea unui container, e clar – Asia este soluţia.

Dar până atunci, mitul costului mic cu munca al României în UE începe să se fumeze.

Ei bine da, doamnelor şi domnilor, Carpaţii au tras ultimul fum şi au intrat în vălul istoriei.

Soldaţi, proletari, intelectuali săraci, ţărani agricultori, tineri curioşi – cu toţii s-au bucurat de ţigaretele strâmbe, urât mirositoare şi făr’ de filtru. Acum este vremea ţigărilor subţiri, a ţigărilor cu miere, a ţigărilor cu atitudine, a porcăriilor de peste ocean.

Amin.

AFI Palace Cotroceni şi Sun Plaza au avut un rol pozitiv – au băgat bani frumoşi în Bucureşti. Un foarte mic rol pozitiv l-au avut prin angajările făcute pentru ssuţinerea activităţilor comerciale de prin zonă. Din păcate pentru mai toate mall-urile,  ar cam trebui să vedem cum se şi închid în 2010. Construcţia unui mall costă destul de asemănător cu preţurile din Israel sau State. Chiria este undeva la 20 euro/mp (Sun Plaza). Un comerciant de ţoale trebuie să plătească chiria, ţoalele pe care le cumpără (dacă le ia cu containerul din China sau Turcia are şanse de prosperitate), iar dacă e vreun nume scălâmb, le ia din Vest după ce au ajuns acolo tot din China. Deoarece în România mica clasă medie este pe cale de dispariţie (mulţumim Boc, Pogea şi Vlădescu), tot cei cu foarte mulţi bani şi piţipoancele de mare succes rămân clientela magazinelor. Însă nici aceştia nu aleargă dezlegaţi pe străzi şi prin mall-uri, aşa încât când este prins unul este mană cerească iar banii cheltuiţii de aceşti clienţi rari trebuie să acopere cheltuielile magazinului ca şi leasing-ul Mercedes-ului proprietarului.

Pe un ton mai serios, mall-urile sunt o chestie cool, iar singurele afaceri care pot merge acolo în 2010 sunt cafenelele şi hypermarketurile. Poate şi un multiplex. Adică bei o cafea, plăteşti maxim 15 lei din buzunar, îţi iei păine şi gogoşari şi pierzi 3-4 ore zgâindu-te prin mall. Un mod foarte ieftin de aţi petrece o după amiază. Alte afaceri sunt sortite pieirii.

Dezvoltatorii mall-urilor aleargă după un indicator numit număr de vizitatori (lunar/anual). Nu îi văd sensul economic (o explicaţie ovreiască justifică chiria – uite domnule, la noi e coadă ca la Louvru, însă nici chiriaşii nu mai sunt atât de proşti sau atât de mulţi). Este ca şi cum ai asemănă un mall cu un muzeu care are intrarea liberă. Mai degrabă ar trebui să se întrebe câţi din vizitatorii respectivi au cumpărat ceva. Căci restul sunt pentru tablouri.

Tabloul se numeşte 1907, este semnat de Octav Băncilă.

Să sperăm că la început de 2011 vom fi scăpat cât mai mulţi. Până atunci, încercaţi orice metodă de evaziune şi furtişag. Pur şi simplu nu se merită altfel.

Dar asta e treabă băncilor. Să facă bani, bani şi iar bani.

România. Același an. Criză ? Fugi de aici. Ne-a atins un pic, dar citându-l pe Mircea Badea, cum nu producem nimic pe aici, nu se poate vorbi de criză. Într-o cu totul altă ordine de idei, mai potrivită scopurilor acestui colț, cu dorința arzătoare de creștere a nivelului de competență a funcționarilor în folosirea funcție Bold a unui celebru editor de text, cu scopul generalizării cunoașterii în administrație a formulei prin care se adună valorile din două celule, cu scopul destinderii funcționărimii cu programe educative gen Solitaire, Guvernul boc adoptă prin vocea papagalului de la ministerul Comunicațiilor, un anume nene sandu, o hotărâre cu aer (mai exact duhoare) de sponsorizare, înregistrată de scribi ca fiind Hotărârea 460 /2009, apărută în Monitorul Oficial Portocaliu 277 din aprilie 2009.

Mai pe scurt, Microsoft USA, după ce s-a scos 5 ani cu un acord prin care i se turnau bani în cont, beneficiază de o prelungire a acestui acord cu încă 5 ani. Ce se obligă MS ? Păi să dea la toți funcționarii un Office cât mai nou, niște licențe server, niște licențe server SQL. Ce se obligă statul român (inclusiv tu boule, care plătești taxe și impozite): 100 milioane euro în 5 ani. Fujitsu Siemens România, a uns pe cine trebuie și va livra împreună cu cutiile proprii și licențele lui Bill. Și uite așa își permite Fundația lui Bill să arunce cu milioane pe proiecte de informatizare a bibliotecilor din România, un gest remarcabil, nu-i așa – dacă nu am procesa un pas înainte și nu ne-am întreba de ce draku din cei 100 milioane nu am investit NOI 30 în biblioteci, 10 milioane în dezvoltarea unei distribuții Linux autohtone și restul în diverse altele … Că nu ieșea nici o șpagă consistentă.

Ce se cumpără mai exact ? Peste 153000 licențe “desktop package”, probabil ultimul Office și jegul de Vista. Peste 7600 licențe Windows Server Standard. Peste 800 licențe Exchange Server Standard. Sharepoint Portal Server – 540 licențe. Cine și ce primește? Ministere și agenții. De exemplu, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor va primi 39 licențe desktop-package. Da, nici eu nu am auzit de oficiul ăsta. Pentru curioși, textul hotărârii, numărul licențelor și săru’ mâna, dar nu trebuia, găsiți aici.

Dincolo de bubele produsele opensource, absolut tot din ce vor face capetele pătrate cu produsele MS  se poate face și cu o distribuție Linux pentru care unicul cost ar fi multiplicarea la scară a unei imagini iso pe un DVD.

Categoric, suntem un popor de poponari. Întotdeauna împotriva CURentului.

Suntem în plină criză, dar nu este nimic nou. Această țară și oamenii care o populează înțeleg criza ca un fenomen obișnuit, chiar natural aș spune. Și totuși, este ceva diferit acum ?

Rând pe rând, separat și împreună, dependent și interdependent, după 1990 a trecut peste noi criza economică generalizată, grație falimentului socialismului, repetate crize de identitate ale acestui popor, criza autorității și instituțiilor statului (justiție, instituții de forță, aparat administrativ). Se poate spune că suntem învățați cu criza și tot ce înseamnă aceasta.

Dar oare ce se întâmplă acum este diferit față de ce am trăit până acum ?

Eu cred că da. Dacă atâția ani am jucat perfect rolul copilului bolnăvicios, micul paria al clasei, arătat cu degetul de ceilalți, ei bine, de data asta, am fost îmbolnăviți de alții. Criza economică actuală este importată și este o simplă manifestare a ceea ce înseamnă globalizare. Asemeni valurilor tsunami ce au atins Madagascarul în urma cutremurului din Indonezia, nici România nu poate scăpa de unda de șoc a crizei economice mondiale. Și tocmai acum, când sănătatea copilului bolnăvicios era mai bună ca niciodată.

Cauzele crizei pot constitui subiectul unui manual de economie pentru studenți și doctoranzi, a unui bestseller în genul “Asasinul Economic” pentru publiul larg și emisiuni cu iz economic încropite de indivizi ordinari sau șuetă la un ceai servit de guvernatorii băncilor centrale.

Liberalismul este doctrina ce transpune în practica economico-socială evoluționismul lui Darwin. Monetarismul american și Școala de la Chicago au consacrat  legea junglei drept model economic viabil, de succes și generator de bunăstare. Laissez-fare și mâna invizibilă au devenit politici de stat. Da, oamenii având o libertate aproape totală în a-și gestiona capitalul, vor reuși să producă bunăstare întotdeauna și mult mai eficient decât statul. Da, fiecare individ își va gestiona efortul astfel încât efectele să fie maxime.

Și totuși ce este greșit ?

Social și biologic, omul în mod conștient nu știe să se oprească, pe când animalul inconștient se va opri atunci când va fi sătul. Nu veți întâlni prin savană lei care să alerge gazele de plăcere. În schimb veți întâlni oameni care vor alerga după al doilea milion de euro. Necesitatea imediată pentru animale este generată de nevoile primare, în timp ce pentru oameni nevoile complexe generează necesități împinse spre viitor.

O comparație forțată: Ce rost are să plătești 25 ani împrumut bancar pentru o casă, când ar trebui să te preocupe doar unde vei dormi în următoarea lună, de exemplu ?

Lăcomia. Lăcomia este motorul liberalismului economic, nu bunăstarea, echitatea sau alte principii umaniste de mult apuse. Numai lăcomia, sentiment profund uman, este de vină pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu, nu a fost vreun asteroid, explozie solară, tsunami, maree prea ridicată sau deșertificare. Lăcomia ne distruge planeta, lăcomia generează creșterea exponențială a mutațiilor genetice (mare parte nereușite, și de aici și generalizarea cancerelor), lăcomia înseamnă poșete de 20000 euro sau foamete în Africa. Lăcomie înseamnă dorința unor indivizi de a marca noi succesuri în plan personal, în liniștirea propriilor ego-uri, în umplerea unor vieți anoste.

Echivalarea instituțională a lăcomiei se numește bancă. În timpurile noastre, băncile sunt centrale (cei care tipăresc bani și stabilesc politica monetară prin prețul banilor), bănci comerciale (care trăiesc din clasicul împrumut și produsele bancare derivate) sau bănci de afaceri, care își asumă riscuri în calitate de partener al unor afaceri. Rolul benefic al băncilor este căutat de mult și de mulți, practic, sunt mai multe motive să crezi în transformarea cuprului în aur decât în rolul benefic al unei bănci. Ei bine, în goana după și mai mulți bani, băncile au demonstrat că lăcomia nu are limite. Inexistenta reglementare și politica tot ce nu este interzis este permis, au generat situații năucitoare și instrumente financiare pe măsură. Asemeni jocurilor copilăriei, atinsa sau telefonul fără fir , băncile și-au pasat între ele riscurile, vânzându-le și revânzându-le, până când 10 dolari fără acoperire au devenit 15 dolari foarte profitabili.

Lăcomia ne-a distrus iremediabil.

va urma

El Presidente Matelote este la Pekin, pentru a asista la deschiderea Olimpiadei. Nu a ratat ambasada noastră şi un mic discurs, după care a trecut la un subiect mai de vară. Ceva de băut. Tăriceanu se fâţâie pe la inundaţii. Oricum, este mai credibil în cizme decât Adrian Năstase.

Miliţică Dragomir a tăiat-o de la Nebunia Mare şi se îndreaptă spre partidul-boc. Păi, mai vrea o tură de 4 ani în Parlament. Cică e mâncarea ieftină şi se dă imunitate. Ce cool. Vadim e pe ducă. E părăsit de toţi asistenţii, infirmierele, etc. Mai sunt alături de el Oana Pepe Zăvoranu, matusalemicul Bolcaş şi câţiva generali patrioţi, în rezervă desigur. A, şi Mitzura. Că veni vorba de nebunia mare, partidul televiziune s-a gândit să înghită pe-re-me-ul. Trecem peste orice urmă de principiu, şi ne hrănim chiar şi cu cadavre.

Partidul portocaliu, filiala Constanţa, are două conduceri paralele. Probabil va apare a 3-a, perpendiculară pe cele două. Partidul roşu se pregăteşte în foarte mare linişte de alegerile generale. Că aşa e la opoziţie şi în an electoral. Liberalii sunt ca rapidiştii. Singuri împotriva tuturor. Desigur, sunt şi deosebiri de culoare.

Expoziţia organizată la New York de Patapievici a fost greşit înţeleasă. De fapt, măgarul ăla nu are o svastică pe fund, ci o frunză de arţar pictată greşit.

Avem o planetă Terra şi ne-am pus în cap să o distrugem.

Teroriştii ameninţa olimpiada. Ce vină or avea săracii chinezi în urmărirea jihadului, să nu pricep. În timpul olimpiadei, ruşii şi-au permis să se reîmprietenească cu georgienii. Ştiţi, poporul ăla care vrea în NATO şi care a produs cea mai mare bucurie ruşilor: Stalin. Prietenia constă în nişte camioane cu soldaţi şi tancuri.

Americanii îşi revin uşor din criza imobiliară. Din păcate, prietenii arabi au privit cu bucurie la creşterea cotaţiilor petrolului, aşa încât unchiul Sam are mari belele cu cei 3 mari giganţi auto din ograda proprie. Se strânge laţul, spunea un mare om. În timp ce General Motors, Ford şi Chrysler au mari belele, texanii de la Exxon anunţă un profit record. Cu o mână dai, cu alta iei.

Don Silvio Berlusconi a pus mâna pe mătura şi a executat o hârtie în Napoli. Încă un visător, spun localnicii. Ce bine arată ăsta la 70 ani, spun televiziunile. Elveţienii respiră din ce în ce mai greu. Aşa că vor să producă o lege extrem de restrictivă cu privire la circulaţia auto. Nu ştiu cum, dar nici un model italian de lux nu va putea fi înmatriculat. Cică sug prea mult gaz, iar asta înseamnă co-doi în aer, astfel încât micul Urs respiră mai dificil.